Telefon dual-sim

Timp de mai bine de zece ani am folosit două telefoane mobile. Numărul personal într-un telefon și cartela de muncă în alt telefon. Acum două săptămâni am primit de la muncă un telefon dual-sim. Reticent la început, am folosit doar sim-ul de muncă, dar de vreo două zile am băgat și cartela personală. Am fost cucerit de la primul apel dat. Două rețele diferite, cu specificațiile lor. Una cu net nelimitat, alta cu voce nelimitat. Se completează un serviciu cu altul. Telefoanele mobile au ajuns la un asemenea nivel de tehnologie încât nu riști să amesteci viața privată cu cea de muncă. Trei mailuri setate pe telefon, contacte sincronizate diferit, mesajele la fel. Tonuri de apel diferite pentru fiecare sim.

unnamed

Recomand din suflet utilizarea unui dual-sim. Nu mai ai buzunarele ocupate în permanență, nu mai stai sa “copiezi” numere dintr-unul în altul. Piața este plină și ai de unde alege. De la flagship-uri gen Huawei P9 dual-sim până la dual-sim-uri de la Lenovo sau Asus (care btw, are o baterie extraordinară de 5000 mAh).

PS: Wallpaper-ul este luat de aici.

Am verificat bilete la Supercupa României și mi-a plăcut

Știu că sună ca un articol din VICE, dar asta se și vrea. Am avut ocazia în wekend-ul ce a trecut să fiu ticket boy la meciul din Supercupa României dintre Astra Ploiești și CFR Cluj desfășurat pe frumosul stadion din centrul Clujului, Cluj Arena.

Totul a pornit de la o “glumă” nevinovată. Un coleg de-ai mei mi-a zis într-o doară “Nu ai chef să mergi până la Cluj, sâmbătă, la meciul dinte Astra și CFR? Niște oameni faini, de la Bilete.ro caută colaboratori pentru partea de verificare bilete la intrarea în stadion.” Hopa. Asta nu mai făcusem până acum. Mi-am dat ok-ul și am pornit la drum sâmbătă dimineața spre frumosul Cluj. Un microbuz pus la dispoziție de cei de la bilete.ro plin de oameni faini, puși pe treabă, unii cu experință, alții “boboci”. Odată ajunși la stadion, am primit “echipamentul” de serviciu. Tricou, badge, stație de comunicare dar și o pelerină de ploaie (pentru că la Cluj nu contează ce sezon este, dacă se întâmplă Electric Castle, neapărat trebuie și ploaie – lucru dovedit ulterior, fucking 80 litri per metru pătrat în doar câteva ore).

Echipat corespunzător, mi-am luat în primire locul de la tribuna întâi, poarta 1. Am eu vaga impresie că, Elena, “șefa de trib” 🙂 m-a repartizat la o poartă mai “ușoară” fiind “bobocel”. Totul a mers ca și uns, fără incidente majore, un pic de înghesuială înainte să înceapă meciul dar per total – flawlees.

Și acum ce am înțeles eu din experiența asta. E un exercițiu fantastic de comunicare. Un exercițiu de câteva ore în condiții de presiune. Trebuie sa gândești rapid, nu toată lumea știe (chiar dacă pe biletele printate scriu detaliile exacte) pe unde se intră, se enervează atunci când scanează și nu pot intra. Fiind prima experiență de acest gen, nu pot zice nimic despre gradul de civilizație al suporterilor. Nu am grad de comparație. Au existat evident și genul de “suporteri” ce își pasau biletul odată validat prin gard, și aici vine al doilea exercițiu, cel de atenție. Dacă nu ești atent la ce se întâmplă în jurul tău poți fi “fraierit”, să pierzi timp să dai prin stație codul biletului, să pierzi timp explicându-i respectivului că un sistem de ticketing electronic nu poate da așa ușor eroare, plus că, fiind singura poartă de intrare la tribuna întâi, ar fi trebuit să treacă prin fața mea sau a colegului meu. 🙂

Rezumând, a fost o experiență super faină. Mi-a plăcut foarte mult și le mulțumesc celor de la bilete.ro și Elenei pentru oportunitate. Keep up the good work.

Lucruri simple

Totul a pornit de la o simplă discuție, într-o simplă dimineață de aprilie în autogara Păcii din militari. La 6.30 dimineața, un simplu șofer de autocar pe curse interne în România mi-a spus următoarele: „Nu cred că am avansat foarte mult, noi ca omenire. Eu fac comparație cu anii trecuți și mă inspir din ce văd zilnic. Dacă acum 10 ani autocarele erau pline de tineri ce mergeau veseli la facultate sau de oameni ce sporovăiau în pragul dimineții în drum spre servici, acum nu mai vezi așa ceva. Îți dau un simplu exemplu. Cursa de la Sibiu la Cluj. Ști ce văd acum dimineața? Oameni triști și crispați. Oameni care comunică doar pentru a afla unde este clinica de oncologie în Cluj sau spitalul județean. E trist și nu-mi place, dar ce știu eu? Sunt doar un simplu șofer.”

Cred că monologul acestui om spune extrem de multe. L-am tras de limbă și am aflat că are o familie numeroasă, că o duce bine, că și-a cumparat recent a doua mașină și că-i mulțumește lui Dumnezeu că toți ai lui sunt bine. Simplul lui discurs reprezintă realitatea pe care noi, cei din clădiri cu multe etaje și multe monitoare și multe lifturi și viață socială activă și conturi de facebook, twitter, instagram, etc, nu o vedem. La el este interacțiunea pură. El întâlnește și oameni de afaceri și țărani mucaliți ce merg la oraș. Tind să cred că percepția lui este mult mai adevărată decât realitatea semi-virtuală în care noi, ăștia puțin mai tineri și cu ceva carte J generația ’80, o avem astăzi.

Ar trebui să ieșim puțin din „bula” asta creată de noi, din mediul sigur ce ne înconjoară și să privim mai atent lumea din jurul nostru. Vă îndemn să faceți acest lucru ori de căte ori puteți. Veți rămâne puțin șocați și vă garantez că percepția voastră legată de viață se va schimba. În bine. Veți reuși să apreciați lucruri care acum vi se par insignifiante și lucruri mărețe vor deveni banale. Trebuie încercat. Măcar așa, ca exercițiu.

Domnule viitor primar al orașului Râmnicu Vâlcea

Am văzut ieri o știre, sau mai bine zis un filmuleț, ce m-a întristat foarte mult. Sunt născut în Rm.Vâlcea și profit de fiecare ocazie să laud acest oraș în fața tuturor celor cu care intru în contact. O să vă las la finalul postului să vizionați filmul.

Vreau să vă vorbesc puțin despre un loc special din Rm.Vâlcea. Este vorba de motelul Capela. Imobilul se află în zona unui sit arheologic din Râmnicu Vâlcea, denumit chiar „punct Motelul Capela”, trecut în lista monumentelor istorice din judeţul Vâlcea. În anii ’90 restaurantul motelului era locul preferat al celor cu „dare de mână” pentru nunți, botezuri, întâlniri, departe zgomotul și agitația orașului. „Motel Capela beneficiaza de un amplasament silentios, intr-o zona cu vegetatie generoasa, belvederea fiind asigurata de situarea la cota 440 m, pe dealul Capela, insa nu departe de centrul orasului Ramnicu Valcea. Motelul beneficiază de 80 locuri de cazare in 38 camere duble si 2 apartamente, toate dotate cu grup sanitar propriu, TV color/cablu, telefon international direct si acces la internet, restaurant cu capacitate de 120 locuri, bar de zi, terasa cu 150 locuri, sala de protocol cu 30 locuri.” Cam așa suna descrierea de pe site-urile de specialitate în perioada „frumoasă” a motelului.

Dar cum nicio minune nu ține, în România, mai mult de câțiva ani, s-a găsit un om care să distrugă această frumusețe și oază de liniște. Și a distrus-o. Colac peste pupăză, anul trecut, s-a produs și un incendiu în incinta motelului. “Flăcările s-au declanşat în interiorul clădirii, într-una dintre camere au ars: o saltea, hârtii aruncate prin cameră, parchetul şi tocul ferestrei. După aproximativ o jumătate de oră de la sosirea pompierilor la locul intervenţiei, incendiul a fost stins, înainte ca flăcările să se propage la restul clădirii. Cercetările preliminarii efectuate la faţa locului arată că incendiul s-ar fi declanşat în urma folosirii unei surse de aprindere cu flacără deschisă pentru iluminatul camerei”. via ViațaVâlcii.

Vă las să urmăriți mai jos filmulețul făcut de către cei de la Info Puls Etalon TV:

E păcat să se piardă și să se degradeze o asemenea frumusețe și îmi permit să spun că, oricare dintre candidații la primăria Râmnicului din toamna aceasta va avea votul meu (și îndrăznesc să sper și al grupului meu de cunoștiințe) dacă își va trece pe listă reabilitarea acestei oaze de istorie.

Uniți în diversitate

Nu am vrut să scriu legat de atentatele produse în Franța și în Belgia, cum nu am vrut să scriu nici despre tragedia din Colectiv. Despre Colectiv nici nu o să scriu vreodată, acesta fiind felul meu de a respecta memoria celor ce nu mai sunt. Această postare nu prea are treabă cu cu atentatele în sine. Niște scelerați au găsit de cuviință să se arunce în aer în numele unei religii. Inevitabil îmi vine în minte bancul ăla: “Dacă un om are un prieten imaginar se cheamă că este nebun, dacă mai mulți oameni au același prieten imaginar, se cheamă religie.” Dar să revenim. Am văzut în stânga și în dreapta diverse păreri legate de granițe, de religii, de oameni, de războaie, de politică. Oamenii se războiesc de mii de ani în numele religiei, de la cruciadele catolicilor și creștinarea Japoniei până la actualul război din Siria.

Aș vrea să ma axez pe ideea islamismului în Europa. Cum zicea cineva, dragoste cu de-a sila nu se poate. Niciodată, oricât de mulți ar fi, nu ne vor asimila. În istoria lumii nici un imperiu realizat prin luptă nu a rezistat. Vom fi deasupra lor, vom fi peste ei. Îi vom bate cu armele lor, religia. Vor mai încerca, sunt sigur. Vor mai semăna teroare printre noi. Dar suntem mai puternici ca ei, mai evoluați. Iar într-un final îi vom asimila. Vor deveni europeni, vor învăța că nu cu arma sau forța vor reuși sa se impună. Michel Houellebecq prezintă în ultimul său roman, Supunere, o lume utopică în care musulmanii cilivizați înțeleg acest lucru și se organizează în partide și cu ajutorul maselor câștigă alegerile prezidențiale în Franța iar partidul “Frația musulmană” are majoritatea parlamentară.

Asta îmi doresc să văd în Europa noastră. Nu atentate, nu oameni nevinovați omorâți la metrou, în cafenele, stadioane sau în aeroporturi. Nu sunt de acord cu ridicarea de ziduri la granițe, cu deportarea musulmanilor sau asemenea lucruri radicale. A încercat-o cineva înainte cu evreii și nu a reușit. Din contra, “a reușit” să provoace cel mai mare genocid de până acum. Mottoul Uniunii Europene este “Unită în diversitate”! Haideți să ni-l însușim și să le demonstrăm că suntem mai buni ca ei.