Un Murakami, doi Murakami în marea de opțiuni.

Recunosc că acum ceva timp am mai dat și eu like la poze care puneau cărțile într-o lumină mai bună față de eReader. Până mi-am dat seama că pe mine mă interesează cititul și mai puțin suportul.
Cred că la cărți îmi place mai mult să găsesc semne de carte faine și coperțile colorate, dar le car mai greu în geanta și uneori nu încap, iar când cade semnul trebuie să mă prind pe unde am rămas dacă am lăsat-o de ceva timp.
De curând mi-am luat un ereader micuț, de 5”, dar pe care citesc foarte bine, are loc în orice geantă – chiar și în clotch dacă mergi la o nuntă și te plictisești – , în buzunar, și poate să conțină o mulțimeeee de cărți, în ce limbă vrei, pe care le găsești sau nu în librării la noi, iar cartea se deschide mereu unde ai rămas. Și recunosc că am crescut numărul cărților citite față de anul trecut cu 150% 😀
Iar mai ales… unde aș pune eu 1000 de cărți când abia am loc pentru actualele?
Dar se mai întâmplă ca atunci când ai 1000 de cărți și vrei să citești încă o carte de Murakami pentru că „After Dark” și s-a părut faină și deschizi „Almost transparent blue” se prea poate să nu citești tot și să deschizi una a altui Murakami. Ryu.
Și atunci te trezești introdus direct în lumea unor junkies japonezi, în modul de preparare și introducere a diverselor tipuri de droguri în organism, în stilul lor de viață sau fără de viață, în orgiile cu negri de la baza militară americană descrise mai mult decât detaliat și în gândirea haotică, în episoade distincte a personajului principal. Și se prea poate ca atunci să stai mai ferit când vrei să citești în autobuz sau metrou, pentru că vrei să o termini totuși, iar formatul mic ajută. Si cu toate detaliile tot mi se pare mai puțin libidinoasă decât „Femeile” lui Bukowski.
Finalul fiind că și accidental pe un ereader poți da de o carte faină, iar dacă nu te prinde foarte tare și totuși tu ai chef de citit mai ai o groază de alegeri la îndemână.
I’m pro technology in this case.

Guest post by Josephine

Elisabeth… Maria… Draganovic… Einstein

Acum vreo 2 luni și ceva Cristi îmi dădea 3 cărți să-mi fac de cap cu ele. Despre Grădina de ciment v-am povestit puțin în articolul anterior. Au mai rămas 2: Oameni din Dublin (James Joyce) și Kim (Rudyard Kipling). Oamenii lui Joyce sunt din cotidian, cu vieți care nu ies din standarde… ce fac interesante povestioarele sunt stilul de narare și finalurile în pom. Kim mi-a plăcut muuult mai tare. Călătoria de curățare a sufletului unui călugăr tibetan (oh da, cât de curat să mai fie?), de fapt de eliberare din roata vieții, alături de călătoria inițiatică a unui puști cameleonic hinduso-englez și învățămintele pe care le trag împreună din activitățile lor și experiențele fiecăruia separat. Presărăm și puțin spionaj, undercover și istorie.
Dar nu despre aceste cărți vreau să vorbesc. Întâmplarea a făcut ca în Kim să nu existe semn de carte, ci un material de prezentare a altor cărți ale editurii. Titlul mi-a sărit instant în ochi (noroc că i-am închis repede ca să nu mi-i scoată), am citit descrierea și m-am convins și mai tare că vreau s-o citesc. A făcut mister utopianangel o ghidușie și mi-a împrumutat-o și p-asta.
domnisoara-einstein_1_produs
Domnișoara Einstein (Philip Sington) este, da, și despre Einstein. O fată găsită inconștientă, semi-dezbracată în pădure, ulterior amnezică, care avea asupra ei o broșură despre una din conferințele lui Einstein; un medic psihiatru care se îndrăgostește de ea; o Germanie rușinată de rezultatul Primului Război Mondial care abia ce-l alege pe Adolf Hitler; un Einstein în plină glorie în urma descoperirii teoriei relativității, urmărit de mulți ce voiau să-l omoare și de istoria unei familii cu boli mintale. Avem schizofrenie, secrete de familie, istorie, fizică cuantică, halucinații, război, iubiri bolnăvicioase.
Pe mine m-a prins de când am citit despre o pacientă amnezică într-un spital de psihiatrie (și îmi recunosc pasiunea pentru schizofrenie), dar au fost atât de multe pe lângă asta încât în 4 zile am dovedit-o… pardon 4 nopți, cu program de citit 12-3/4 AM. Și în final am și zis “Aaaaa… deci d-aia”. Este o fantezie creată pe real, pe scrisorile ținute secret dintre Albert Einstein și prima sa soție Mileva Maric.
Acum aștept să-mi ajungă în mâini o porție de autobiografie autohtonă, foarte autohtonă, din zonă…

            Guest post by Josephine

Multe-s în grădina …

La miez de noapte se întămplă lucruri. Bune, rele, ciudațele, între ele…depinde cum ți le așezi. Eu m-am născut aproape de miezul nopții și prezint o creștere a energiei în jurul acestei ore. Dar nu urlu la Luna, cred. Însă aș putea urla prin niste articole. Bine… să nu exageram, N-O SĂ SCRIU AȘA.
Azi a fost o zi de relaxare. Știu ca e luni și mulți muncesc și mă urăsc acum, dar o să vă vină și vouă rândul. Așadar, am dormit până la miezul zilei, am mai lenevit o bună vreme după mic dejunul-prânz și m-am apucat de citit o carte recomandată de proprietarul blogului – “Grădina de ciment” (Ian McEwan).
gradina-de-ciment_1_fullsize
E micuță și scurtuță, 187 de pagini. Se citește repede nu doar pentru că-i scurtă, ci și pentru că te cam prinde acțiunea. Asta dacă-ți plac lucrurile ciudățele. Pentru că familia prezentată în carte numai în regulile de normalitate ale societații din care fac parte nu se încadrează. O familie într-o casa mare, singură pe o strada plină de demolari; care nu primește vizite. Un tată autoritar, o mamă iubitoare și 4 copii minori: fata mare și sexy, băiatul mare nespălat, plin de coșuri, introvertit și indrăgostit de sora cea mare, fata mică care se lasă examinată, goală, de frații mai mari și baiețelul care se îmbracă în fetiță și uneori se crede bebeluș.
Dar oare ce fac cei 4 copii când parinții lor mor și nu vor să fie separați de autorități? Cum se influențează reciproc și cum păstrează dragostea în familie ?
N-am putut s-o las și să n-o termin tot azi pentru că tare voiam să știu care este finalul. Nu unul la care m-aș fi asteptat 🙂
Voi ce cărți ciudațele mai știți?

Guest post by Josephine