Siria – partea a V-a și mulțumiri

Există și un război împotriva terorismului/ ISIS. E o coaliție mondială de-facto în care vechii dușmani își dau mâna în stârpirea unui rău comun. Așa că pentru eradicarea ISIS, oricât ar dori să se lovească sub centură, americanii și rușii fac schimb de informații. Au colaborat și în alt fel. Pe toată durata celor cinci luni de intervenție rusă, SUA au furnizat rușilor pozițiile în care trupele de elită americane (Navy Seals) au acționat în Irak și Siria, asta pentru a evita ca bombardierele rusești să lovească tocmai acolo.

Ce este ISIS? Islamic State of Irak and Syria și nu vreo zeiță egipteană. Daesh pentru alții. O cronologie succintă/ incompletă a ISIS ar fi urmatoarea:

  • 1988 Osama din Laden inființează al-Qaeda
  • 1989 Abu Musab al-Zarqawi, ajunge în Afganistan să lupte împreuna cu mujahedinii împotriva sovieticilor
  • 1999 Abu Musab al-Zarqawi înființează organizația jihadistă Jama’at al-Tawhid wal-Jihad (JTJ)
  • 2004 Abu Musab al-Zarqawi se afiliază la al-Qaeda și schimbă denumirea în al-Qaeda în Irak
  • 2006 Abu Musab al-Zarqawi este ucis, iar al-Qaeda în Irak se transformă în ISI (Statul Islamic din Irak)
  • 2006-2013 ființează ISI și este condus de Abu Ayyub al-Masr (2006-2010), apoi de Abu Bakr al-Baghdadi (2010-prezent)
  • 2011 începe Războiul Civil din Siria și al-Baghdadi trimite oameni să lupte împotriva lui al-Assad
  • 2012 acest grup formeaza al-Nusra (al-Qaeda din Siria)
  • 2013 al-Nusra se desparte de ISI și jură credința lui Ayman al-Zawahiri (liderul al-Qaeda)
  • 2014 ISI se desparte de al-Qaeda și se tranforma in ISIS

În concluzie, ISIS a aparut ca „statˮ complet în urma cu doi ani cu tot tacâmul de legi (sharia).

De ce există atracție în rândul occidentalilor pentru extremiști? Un posibil răspuns ar fi ispita mistică, aura apocaliptică a războiului sfânt – jihadul. Unul dintre discursurile cele mai mobilizatoare face referire la personajul Madhi și la orașul Dabiq. ISIS prevestește Apocalipsa așa cum apare ea în escatologia musulmană. Se spune că va sosi curând Mahdi, un fel de persoana divină care va elibera lumea de rău. Este o echivalență cu a doua venire a lui Iisus. Va avea puterea lui Allah, va revarsa pacea pe pamânt. Potrivit Profetului, apocalipsa va porni în nordul Siriei, în zona orașului Dabiq, când armata Romei va da piept cu armata islamului. Atunci armata islamului va înfrânge armata creștinătății și va fi momentul începutului sfârșitului.

Există două coaliții care au același scop – distrugerea ISIS. Coaliția condusă de SUA poartă numele de Operațiunea Inherent Resolve și a început în 10.10.2014. Sunt state care intervin sau au intervenit direct: SUA, Marea Britanie, Franța etc.; state care au ajutat indirect: multe din UE; state care ajută umanitar: Japonia, Coreea de Sud și mai e Israelul, care ajută cu intelligence. Coaliția condusă de Rusia e construită în jurul guvernului sirian, la care se adaugă Irakul, Iranul și milițiile Hezbollah (copil iranian). Iar China ajută de pe margine, în special în deciziile Consiliului de Securitate ONU. Nu este exclus ca, în viitorul apropiat, și China să lanseze atacuri aeriene de pe singurul său portavion (Liaoning) ca să-și exerseze capacitatea nu doar la antrenamente, cum a făcut-o până acum. Rusia susține că intervenția ei a fost legitimă în contrast cu cea americană, deoarece a survenit doar în urma rugăminții guvernului țării și nu încălcând suveranitatea siriană, precum occidentalii.

Acum puțin timp a fost semnat un armistițiu între guvern și opoziție. Există o schimbare în viziunea Vestului în abordarea problemei în sensul „susțineriiˮ armatei siriene în lupta ei împotriva ISIS. Ajutorul dat armatei guvernamentale constă și în faptul că pozițiile ei n-au fost ținte pentru avioanele americane. Însă Vestul nu renunță la ideea debarcării lui al-Assad, mai devreme sau mai târziu, pentru că nu trebuie uitat, spun unii, că este responsabil de moartea a peste 250.000 de cetățeni. Problema refugiaților sirieni este gravă. Trecând peste ideea infiltrării teroriștilor printre refugiați, cifrele de la sfârșitul lui 2015 sunt următoarele: 14 milioane de sirieni necesită asistență umanitară; 4.5 milioane de sirieni sunt refugiați și 6.5 milioane s-au deplasat în alte părți ale Siriei; cei mai mulți refugiați au rămas în Orientul Mijlociu, iar 10% s-au îndreptat spre Europa; cei mai mulți refugiați îi are Turcia (2.2 milioane), Liban (1.2 milioane), Iordania (600.000) și altele. Cei mai mulți sirieni au plecat din țară din mai multe cauze, dintre care trei sunt primordiale. Violența – peste 300.000 de morți și peste 1.5 milioane de răniți din cauza războiului civil început în 2010. Prabușirea infrastructurii –  economia, sistemul sanitar și educational sunt la cote minime. Peste 2 milioane de copii de vârstă școlară nu mai merg la școală. 10.000 de școli au fost distruse. Siguranța copiilor, care au pierdut ani de școală și sunt în pericol să fie angrenați în război. Traumele suferite de copii în război vor avea sigur repercursiuni în viața lor de adulți europeni.

Așa că invitația cancelarului german de a invita refugiații sirieni a pornit dintr-un gest de omenie. Unde s-a ajuns, asta rămâne ca istoricii să decidă. Nu doar refugiații sirieni s-au îndreptat spre Germania, ci și alți sirieni, fără a fi în pericol de moarte în țara lor. Dar și alți arabi (din Afganistan sau Africa magrebiană). Iar trăsătura comună tuturor este religia musulmană. Unii se întreabă dacă în anii aceștia Europa a primit refugiați sau musulmani. Și nu este doar o nuanță lingvistică. Pentru că islamul poate aluneca ușor în islamism, în radicalizare, comparativ cu creștinismul sau budismul. Un procent mic dintre refugiați nutrește ura față de civilizația occidentală, cu toate că, paradoxal, ar dori să locuiască într-un oraă din vestul Europei. Musulmanii care au ajuns în Europa în ultimii douăzeci/ treizeci de ani nu s-au integrat și, mai mult, au creat comunități închise de tip chinatown în marile capitale, vezi cartierul Molenbeek din Bruxelles, unde, nu știu dacă e adevarată informația, poliția nici nu prea intervenea cu ușurință, o făcea chiar cu extrem de mare precauție. Din nefericire, Europa nu va scăpa de atacuri nici pe viitor.

Cam acesta a fost dragii mei serialul despre Siria. Sper că nu v-am plictisit foarte mult și ați avut răbdare să citiți până la final. Vreau să-i mulțumesc din suflet bunului meu prieten Bogdan A., fără a cărui muncă de documentare și punere în pagină aceste informații nu aveau cum să apară aici.

sursa pozei

Siria – partea a IV-a

Războiul „proxyˮ/ prin intermediari între cele doua mari tabere, SUA și aliații, care au intervenit în favoarea opoziției și Rusia & comp. care au stat de partea puterii. Rusia trăiește astăzi o nostalgie a statutului de mare putere din era sovietică. Astfel că incearcă, în special prin intermediul hard power, să cultive imaginea de mare actor pe scena lumii. Rata de succes pe termen lung va fi însă mică, deoarece îi lipsește puterea soft, o pârghie substanțială pentru prim-planul geopolitic. Azi nu este suficientă numai forța pumnului. Rusia se comportă ca un căpcăun cu pumni grei, însă cu picioare ceramice, căci economia nu-i mai permite o finanțare suficientă pentru domeniul preferat – armata. Rusia suferă de un complex de autoaparare, în sensul că traiește cu impresia că restul lumii, în special Vestul, încearcă să o cucerească, să o îngrădească, să-i frâneze dezvoltarea economică, să o hățuiască făra motiv. Așa că, în virtutea spațiului ei enorm, s-a gândit că singura manieră în care poate să se apere este să-și construiască multe rachete nucleare și să le amplaseze de-a lungul granițelor. La urma urmei ce este mai descurajant în materie de război decât numărul rachetelor balistice intercontinentale? Vestul a contracarat cu „scutul antirachetăˮ ca răspuns la eventuale amenințări din partea răsăriteană, inclusiv a Rusiei. Fiecare să decida – cine e mai îndreptățit/ pașnic dintre doi vecini, acela care își construiește o suliță sau acela care își face un scut?

Un război „proxyˮ este o confruntare între marii actori internaționali care își aruncă palme indirect, motivați de o conjunctură dintr-un terț stat. Au existat numeroase momente încinse pe toată durata războiului rece în care URSS s-a „războitˮ cu Vestul, anume Războaiele din Indochina, Conflictul israeliano-palestinian (1948 – prezent), Războiul din Coreea (1950-1953), Criza din Suez (1956-1957), Războiul Afganistan-URSS (1979-1989), Războiul din insulele Falklands (1982), Războiul din Ucraina (2013-prezent) … în care cele două superputeri au ocupat, ca și în Siria, poziții divergente.

SUA și aliații au condamnat intervenția militară rusă în Siria. Alte state, cum ar fi China, au salutat-o, ca fiind cea mai viabilă luptă împotriva terorismului. Rusia a bombardat nediferențiat rebelii, nu numai pozițiile ISIS. Ajutorul dat de americani rebelilor moderați care luptau împotriva lui al-Assad s-a dus pe apa sâmbetei, deoarece aceștia au devenit între timp ținta avioanelor rusești. Sfârșitul prematur al intervenției rusești a fost provocat, în mare masură, și de costurile mari, vehiculându-se o sumă de o jumătate de miliard de dolari pentru cinci luni de luptă. Probabil că Putin ar mai fi dorit câteva luni de lovituri aeriene, însă a fost constrâns de scăderea bugetului. Economia Rusiei suferă în ultimii patru ani cum probabil n-a făcut-o niciodată începând cu 1991. Sancțiunile Vestului ca urmare a alipirii peninsulei Crimeea încep, treptat, să-și facă simțită prezența. Cu toate că susținerea internă pentru Putin este în continuare ridicată, o dată cu apariția tot mai pregnantă a nemulțumirilor sociale, rușii își vor da seama că Vestul nu le este dușman și că poate exista printre ei și alt politician, eventual mai puțin autoritar și mai democrat, care să le fie președinte.

O dilemă a dat bătăi de cap. Anume „dușmanul dușmanului meu îmi este prietenˮ? SUA și-au dorit ca Assad să plece de la putere, dar au luptat și împotriva ISIS și al al-Nusra (al-Qaeda în Siria), care sunt unele dintre cele mai puternice forțe care luptă să-l debarce pe Assad. De aceea intervențiile străine au avut efecte întârziate sau neconcludente. Unii rebeli, din opoziție sau din al-Nusra au luptat să-l schimbe pe al-Assad, președintele care direct sau indirect e responsabil probabil de un genocid, în același timp acești rebeli sunt considerați sau poate chiar sunt într-un fel, teroriști. Ce e de făcut? Rusia nu s-a gândit foarte mult. Pentru că aceștia încearcă să debarce puterea „legitimăˮ a unui stat prieten, ei au intervenit în favoarea guvernului, trecând prea ușor peste lipsa de umanitate a președintelui țării, care a dovedit ca nu iubește deloc criticile constructive. Americanii, turcii, saudiții au tratat diferențiat rebelii, ajutându-i pe cei „moderațiˮ să lupte împotriva lui al-Assad, cu toate că banii astfel cheltuiți, nu puțini, nu și-au atins deloc țelul din cauza intervenției rusești. Unde mai pui că Rusia a acuzat direct Turcia că ar fi închis ochii în fața ISIS și n-ar fi făcut deloc ce ar fi putut face în anumite cazuri, ocupându-se mai mult de kurzi, care fac atentate pe teritoriul ei.

În efortul de urcare a ierarhiei geopolitice, Rusia cheltuiește enorm. Face zboruri în apropierea coastelor californiene, trimite submarine în apropierea cablurilor de telecomunicații de pe fundul Atlanticului, intră cu submarinul în apele Suediei, încearcă să submineze interesele americane în anumite părți ale lumii etc. Toate aceste acțiuni agresive au un un cost enorm, care nu se știe câți ani vor mai putea fi susținute dintr-un buget în scadere.

sursa pozei

Siria – partea a III-a

sunniti_si_siitiRăzboiul religios/ sectarian se poartă între facțiunile din cadrul islamului însuși. Este vorba despre neînțelegerile dintre suniți și șiiți. Nici creștinismul nu stă pe roze, cu toate eforturile ecumenice. N-ai vrea să afli părerea unui preot ortodox despre catolicism sau să-i vezi reacția dacă-l anunți că te vei căsători cu o catolică. Cu ocazia unui botez „ortodoxˮ cineva l-a rugat pe preot să nu-l bage pe micuț cu capul în apă. Preotul s-a transfigurat „Că doar nu suntem catolici!ˮ. Așa cum nici ortodocșii și catolicii nu sunt frați buni, nici suniți cu șiiți nu sunt. Dacă în Siria șiiți sunt majoritari, în lume ei sunt minoritari. Șiiți sunt o insulă într-o mare de suniți. Iranul e singura țară șiită în proporție covârșitoare, dacă mai există șiiți în alte țări atunci e vorba de procente indiscutabil mai mici.

Ca să înțelegi diferendul dintre ei trebuie să cauți adânc. La moartea sa, în 623, Mohamed nu a lăsat un succesor precis. Majoritatea adepților l-a ales pe Abu Bakr, socrul lui Mohamed, să fie primul calif. (A nu se uita că șeful ISIS este Abu Bakr al-Baghdadi). Vechiul Abu Bakr era tatăl Aishei, a treia soție a profetului. Abu Bakr a murit dupa doi ani de la investire. Aceasta este poziția suniților, ei susțin ca Abu Bakr este continuatorul Profetului.

Cealaltă parte l-a favorizat pe Ali, verișorul și ginerele lui Mohamed. Ali era căsătorit cu Fatima, fiica cea mai mică a profetului. Ali a domnit peste Califatul Islamic între 656-661, ca al patrulea calif (primul imam șiit), și a fost asasinat. Aceștia sunt șiiți.

Încă de atunci, islamul este divizat în aceste două mari „jumătățiˮ. Înfruntarea ar putea fi rezumată: Arabia Saudită versus Iran. Arabia Saudită în colțul suniților, căci acolo este Mecca, locul de pelerinaj. Iar Iranul în colțul șiiților, se consideră adevăratul păstrător al învățăturilor Profetului. Cum în creștinism estul ortodox (în frunte cu Rusia) se consideră adevăratul păstrător al învățăturilor lui Isus, în contrast cu „rebeliiˮ catolici sau protestanți. Drept pentru care Rusia și Iranul, minoritari ca doctrină în creștinism, respectiv în islam, s-au împrietenit. Îi leagă însă conștiința „adevăratei căiˮ în mozaicul religiilor din care fac parte.

Arabia Saudită și Iran se luptă pentru supremația în islam. Tensiunile dintre cele două secte au crescut semnificativ o dată cu Revoluția Islamică din 1979 din Iran. Imamii și ayatolahii șiiți au o putere mult mai mare asupra credincioșilor comparativ cu liderii religioși suniți. La fel cum se întâmpla și în România, unde Patriarhul BOR are o mare influență în societate, comparativ cu șefii bisericilor din Olanda, Finlanda, Elveția, Canada, Australia, Franța ca să dau numai câteva exemple alese la întâmplare dintre țările crestine.

Astfel, rezumând, șiiții din Siria sunt susținuți de Bashar al-Assad care este alawit (șiit), de Iran și de milițiile Hezbollah (susținute de Iran) – care, în paranteză fie spus, de-a lungul timpului au fost responsabile de multe atentate în Israel. De partea cealaltă a baricadei religioase sunt rebelii (opoziția), ISIS și al-Nusra, toate trei grupurile fiind sunite, fără ca asta să însemne că sunt prietene între ele. Însă deoarece opoziția și ISIS sunt ambele sunite, nu a existat un război pe viață și pe moarte între ele. Indirect, suniții din Siria au fost susținuți, nu doar moral, de către Turcia și Arabia Saudită, pentru că la urma urmei sunt „frațiiˮ lor întru credință. Rusia este cea care a spus răspicat că acest ajutor a fost cam nelalocul lui, cel puțin în cazul Turciei, acuzată voalat că ar fi susținut ISIS prin cumpărarea de petrol din rafinăriile abandonate. După retragerea armatei irakiene din nordul țării, ISIS a pus stăpânire pe câmpurile de petrol și, ca să facă rost de bani, ar fi vândut nițel către turci.

Rusia a avut o intervenție directă în Siria din septembrie 2015 pana în martie 2016, în care a luptat împotriva opozanților guvernului. A bombarat de-a valma pozițiile rebelilor, fără să țină cont că unii erau „moderațiˮ și antrenați de SUA. N-a contat, oricine a fost contra lui al-Assad a fost ținta avioanelor rusești – ISIS, rebelii opoziției, al-Nusra, jihadiști luptători din Rusia care s-ar fi putut întoarce acasă să comită atentate. Ajutorul (direct/indirect) dat de Rusia regimului sirian este una dintre cauzele valului de migrație către vestul Europei, pentru că a menținut la putere un guvern ilegitim care și-a masacrat propriul popor. A nu se uita că înăbușirea opoziției siriene (a revoltelor împotriva guvernului)  încă din 2011 până azi, de către Bashar al-Assad, s-a soldat cu sute de mii de morți.

sursa pozei

Siria – partea a II-a

În postul de ieri am făcut o prezentare generală a situației din Siria. Astăzi este timpul să detaliem cele patru războaie.

Totul a plecat de la Războiul Civil Sirian. În decembrie 2010 au izbucnit proteste în Tunisia, apoi în alte țări arabe. Aceste proteste (pașnice și violente) au condus la Primăvara Arabă (Arab Spring). E o aluzie la Revoluțiile de la 1848 din Europa, numite uneori și „Primăvara Popoarelor”. Multe țări din nordul Africii au cunoscut astfel de mișcări și răsturnări de regim, foștii fiind înlocuiți nu neapărat cu democrații, vezi cazul Egiptului. Cauzele Primăverii Arabe sunt legate de dictaturi, monarhii absolutiste, nerespectarea drepturilor omului, corupția guvernamentală, șomaj, săracie. Protestatarii își doreau alegeri libere, democrație, islamizare, schimbări de regim. Unii vedeau Turcia drept un model de urmat. Aceasta este cea mai occidentalizată țară musulmană, o simbioză fericită de islam și democrație, deși cunoaște multe derapaje de libertatea presei. În tabloul celorlalte țări musulmane din regiune, ea e cu un picior in Uniunea Europeană.

Astfel că președintele Siriei, Bashar al-Assad, care conduce țara din 2000, a reprimat violent protestele pașnice ale opoziției. Ulterior, aceasta s-a înarmat și a început să lupte împotriva armatei guvernamentale. Acesta este războiul civil sirian, lupta dintre putere și opoziție. Voievodul Bashar a preluat țara de la tatăl sau, Hafez al-Assad, care a condus Siria din 1971 până la moartea sa, în 2000.

Întocmai ca-n timpurile medievale, când la moartea unui domnitor fiul său era urcat pe tron și avea să domnească după bunu-i plac câteva zeci de ani, după cum îi era sănătatea sau în funcție de uneltirile sângeroase ale boierilor. Poporul sirian nu are nici un drept să-și exprime punctul de vedere față de cine anume le este președinte. Unde mai pui că Bashar al-Assad este alawit (șiit), chiar dacă Siria este majoritar sunită. Rotunjind cifrele, un sfert sunt șiiti și trei sferturi suniți, iar președintele este din minoritatea șiita. Și în creștinism un catolic cu un ortodox se pupă păstrând un rictus în colțul gurii. Așa și musulmanii sunt împărțiți în suniți (majoritari) și șiiți (minoritari). Iar al-Assad, în lupta lui de distrugere sistematică a opozanților, este ajutat de actori internaționali. De țări în care funcționează același sistem autoritar de înăbușire a opoziției – Rusia și Iran, la care se adaugă milițiile șiite Hezbollah care luptă în Liban, țara vecină Siriei, grup terorist crescut la sân de Iran. Iar opoziția este susținută, prin livrarea de arme, de instructori, de echipamente, de către SUA și aliații europeni, dar și de țările din Golf, adică Arabia Saudită & friends (Emirate, Kuweit, Qatar etc.). Ajutorul dat de SUA rebelilor sirieni nu a fost bombardarea pozițiilor armatei siriene, ci doar susținerea anumitor facțiuni din ceea ce înseamnă rebeli, știindu-se că și frontul al-Nusra (al-Qaeda în Siria) tot rebeli sunt considerați. Într-un anume sens, ar exista rebeli „buniˮ și rebeli „răiˮ. Deși dacă ai întreba Rusia, ți-ar răspunde că cineva care are o armă în mână și luptă ca un terorist, atunci cu siguranță e terorist și să-i bombardăm pe toți, fără discriminare.

Situatia se complică foarte mult amintind și următoarele două tabere: al-Nusra și ISIS, în același timp prieteni și dușmani. al-Nusra este ramura al-Qaeda care s-a scurs în Siria. Aceștia luptă împotriva guvernului, dar au luptat și împotriva ISIS, în funcție de împrejurări. al-Nusra este oarecum prietenă cu opoziția (armata siriana liberă), deoarece este aliată cu Frontul Islamic (care e o fracțiune importantă de rebeli parte a opoziției). Iar dacă întrebați dacă al-Nusra luptă cu ISIS, răspunsul e complicat, în parte este da, pentru că pe ISIS nu-i iubește nimeni (nici al-Assad, nici opoziția, nici kurzii, nici al-Qaeda – pentru că ISIS s-a desprins din ea).

Și, desigur, ca tabloul beligeranților să fie complet, trebuie amintiți kurzii. Aceștia sunt un fel de „diasporaˮ. Un popor fără țară. Sunt răspândiți în patru țări: Turcia, Iran, Irak și Siria. Dacă privești harta, ocupă partea comună a celor patru țări. Ei visează să-și creeze un stat numit Kurdistan care să rupă teritorii din cele patru țări menționate mai sus. Însă niciuna din aceste țări nu dorește să cedeze teritorii pentru noul stat Kurdistan. Unele au făcut eventual anumite concesii de regionalitate/ autonomie, dar atât. Kurzii au luptat mereu împotriva ISIS și al-Nusra (al-Qaeda în Siria). Față de guvern și opozitie, kurzii sunt prieten/dușman, în funcție de interesele de moment. Al-Assad însă nu prea dorește să cedeze nord-estul Siriei către un eventual stat al kurzilor. Problema kurdă face ravagii și în Turcia, unde ei „ocupăˮ partea de sud-est. Nici Erdogan nu-i prea încântat de ei. Dar, kurzii sunt una din cele mai eficiente forțe care lupta împotriva ISIS, așa că – te poți supăra pe ei? Interesul lor coincide ba cu cel al guvernului, ba cu cel al opoziției. Dar mereu au fost contra ISIS.